A doua mea intalnire cu depresia

      Este greu de crezut ca, candva eram cea mai fericita persoana pe care o cunosteau majoritatea celor din jurul meu, imi este aproape imposibil sa cred ca, eu eram cea mai fericita persoana pe care o stiam… eram, pentru ca acum sunt la cealalta extrema, nu nefericita, deoarece din ce am experimentat in timpul meu pe planeta albastra, nefericirea nu este reversul medaliei, ci cred ca depresia este cealalta fata a monedei. 

       Asa ma simt acum, depresiva, golita de emotii, de bucurii si dorinte. Amortita. Orice urma de fericire s-a prelins de la mine din suflet, ca acum ma simt… nici nu simt, sunt o carcasa goala- fara sentimente, oarba- fara a mai vedea frumusetea care ma inconjoara, inerta- stoarsa complet de puteri, gazda- ocupata de un parazit care mi-a supt toata energia. Iar uneori simt… mult prea mult: prea multa durere, prea multa dezamagire, prea multa teama de a nu-mi pierde mintile complet, prea multa frica de a nu face ceva impulsiv ca sa nu mai doara atat, prea multa singuratate.

       Acum sunt… nu sunt eu, Niki cea pozitiva si optimista, ci sunt doar o ramasita a femeii care eram odata. 

       Acum sunt… singura. 

       Acum sunt… in depresie. 

Cu o boala in plus, dar cu atatea momente fericite in minus. Cu o greutate mare pe inima, una ca de plumb, care ma tinuieste la pamant. Cu un vid in loc de suflet, cu o minte care ma minte. Cu multa durere si putina intelegere. Cu o multime de ganduri negative, negre ca abanosul, care-mi umplu capul de minciuni si frici. Cu atata nevoie de liniste, dar in imposibilitatea de a o avea. 

       Sunt pustie pe interior, cateodata cu o masca la exterior ca sa ascund ce simt si altadata, ce nu mai exista deloc inlauntrul meu. Nu mai vad sensul in a ma ridica din pat. De ce sa o fac cand sunt asa de sleita? Ce rost mai are sa ma ridic de jos cand nu mai vad nimic bun in viata mea? Cum pot sa continui cand ma simt atat de obosita? De ce sa merg inainte cand nu am un motiv important pentru a o face? 

• • Nu-mi place munca mea, ba chiar urasc unele aspecte ale job-ului meu, domeniul acesta nu este pentru mine, plus ca m-am saturat sa lucrez cu oameni care: mint, nu sunt transparenti si nu se tin de cuvant; cer prea multe; vor mura-n gura si au pretentia ca ceilalti sa faca atatea lucruri in locul lor sau pentru ei; vor sa le stai la dispozitia lor oricand, fara respect fata de timpul tau liber; cred ca felul lor de a face ceva este singurul, e cel corect si cu modul de gandire “asa se face”; se asteapta rugati sa-si plateasca facturile scadente; sunt neintelegatori si inflexibili; sunt prea insistenti si nu iti lasa timp pentru respiro.

• • Cele mai dragi persoane din viata mea sunt plecate: surorile mele locuiesc departe, bineinteles ca ne vizitam, avem un grup de whatsapp unde scriem zilnic, ne trimitem poze si video-uri ca sa impartasim unele lucruri, ne tinem la curent cu ce se intampla in viata noastra prin apeluri audio, folosim functia de video call pentru a ne vedea/povesti/sarbatori. Eu chiar nu sunt fana a relatiilor de la distanta deoarece unul din modul prin care-mi exprim iubirea pentru cei dragi si ma conectez cu ei este prin timpul petrecut offline, imi place sa ies la cafea/restaurant/film/shopping cu cei apropiati, sa facem lucruri impreuna, sa vizitam, sa jucam carti/remy/Alias/etc, sa ne bucuram de sarbatori si totusi, prietenii mei cei mai buni sunt imprastiati printre diferite colturi ale lumii. Cu cei din Anglia ma cunosc de ani de zile, am legat relatiile de prietenie acasa, iar apoi acestia au zburat spre tara unde umbla cainii cu corvrigi-n coada (spoiler alert: am fost in Uk de cateva ori pana acum si nu am vazut nici astfel de caine , deci nu stiu de ce au plecat inafara cand la noi totul e roz si bine ), si chiar am amintiri minunate cu ei, am trait experinte frumoase pana au plecat, am aniversat momente importante impreuna si ne-am bucurat unii de altii plus ca ne vedem si acum de vreo 2 ori pe an sau cu putin noroc, chiar mai des. Cu celelalte doua prietene apropiate, cele 2 femei care au un loc special in inima mea si pe care le-am adaugat cercului meu intim, am simtit o conexiune puternica cu ele de la inceput, avem multe lucruri in comun, sunt persoane care ma inspira si au calitati pe care le caut intr-un prieten, si foarte important, imi inteleg nevoia de a avea momente de genul “doar eu cu mine”, imi ofera libertate, nu se supara atunci cand nu le raspund imediat la mesajele text/vocale ori reprogramez vreun apel telefonic/video sau cand uneori le zic ca nu am chef de vorba si mai trece un timp pana sa ne auzim/vedem, ma accepta asa cum sunt, fara vreun repros ca nu le-am scris ori ca am lasat sa treaca prea mult timp pana sa ne conectam. E adevarat ca toate aceste prietenii deosebite s-au inchegat de-a lungul vremii pentru ca am petrecut timp impreuna, deoarece ne-am deschis unii catre ceilalti, ca ne-am ascultat atunci cand am avut nevoie, pentru ca ne-am oferit sprijin reciproc. Si chiar am avut ocazia sa merg in vacante cu o parte din prietenii mei, pe altii i-am vizitat in tara lor de imprumut sau am avut sansa chiar sa ne vedem in Romania, desi ne-am cunoscut initial online. Dar, chiar daca ma conectez atat virtual, cat si fizic cu cei dragi, pentru mine este destul de greu cand oamenii cei mai importanti se afla la mii de kilometri distanta. Este dificil sa nu ai o persoana draga alaturi care sa te imbratiseze uneori atunci cand chiar simti ca ti-ar prinde bine o imbratisare, una cu care sa iesi in oras dupa o zi grea ca sa te destinzi un pic, e neplacut cateodata sa nu ai aproape pe unul din oamenii tai de suflet si sa nu ai posibilitatea de a merge cu el la un film pe care vreti sa-l vedeti amandoi ori la o piesa de teatru sau la un restaurant unde sa va rasfatati cu ceva bun, atunci cand iti doresti asta si cand vrei sa o faci cu cineva pe care-l iubesti ca e si mai frumos astfel, sunt momente cand este dureros faptul ca nu ai optiunea sa incerci ceva nou cu o prietena ori sa colinzi un pic magazinele cu o sora. Si atunci cand depresia ma are captiva in ghearele sale simt lipsa asta mult mai acut, ma doare mai tare faptul ca ma despart mari si tari de cei pe care-i iubesc. Nu pot sa zic ca sunt foarte multumita de crevasa asta creata de Univers intre mine si cei dragi nici chiar cand sunt super high si intr-o stare foarte buna deoarece, dupa cum am zis mai sus, nu imi prea plac relatiile la distanta. Dar, pentru ca am invatat sa nu mai fiu dependenta de cineva deoarece fiecare are viata sa si nu sta la dispozitia mea oricand vreau sau ca poate pleca candva (ori am fost fortata sa invat asta, hmm?) si am invatat sa ma fac fericita singura deoarece eu sunt singura responsabila de fericirea mea, accept acest lucru si nu ma las doborata de neindeplinirea totala a nevoii de conectare pe care o avem cu totii, nu simt la fel de intens distanta, chiar de este mereu aceeasi.

• • Sunt singura. Cei care ma cunosc bine stiu ca nu am nevoie de un partener pentru a fi fericita si ca prefer sa raman singura decat sa ma complac intr-o relatie care nu-mi ofera ce vreau si in care trebuie sa fac prea multe compromisuri, ca fericirea mea nu este legata de o legatura romantica deoarece stiu sa-mi indeplinesc nevoile si dorintele, si chiar nu am nevoie de un barbat sa o faca pentru mine. Insa, atunci cand ma aflu cazuta pe pamantul rece al prapastiei intunecate si adanci care este depresia, cand sunt inconjurata de o bezna deasa si multa durere, mi-ar placea sa am pe cineva care sa ma tina de mana si care sa-mi poata face urcusul mai usor, iar uneori ma gandesc ca poate ar fi un motiv atat de frumos incat nu as mai cadea atat de jos ori ca nu as mai atinge deloc abisul si ceata din propria-mi minte ar fi mai usor de risipit.   

       Da, stiu ca cel mai important motiv pentru care trebuie sa continui sunt EU, ca am venit aici pe pamant ca sa traiesc pentru mine, si chiar practic foarte bine acest lucru, insa e altceva atunci cand mintea imi este invadata de un parazit deoarece acest motiv parca nici nu mai exista, iti este smuls din gandurile tale si parca uiti de tine complet. Depresia te anihileaza ca persoana, nu doar ca sa traiesti pentru tine nu mai este un motiv suficient, tu nici macar nu mai intri in ecuatie. Ai devenit o carcasa goala sau uneori prea plina de durere, ești fantoma femeii de altadata si nici nu-ti trece prin cap gandul ca trebuie sa fii bine pentru tine, cand inainte stiai sa fii fericita singura.

       Uneori ai impresia ca depresia e ca o gaura neagra deoarece ai cazut atat de adanc in ea, simti ca esti la ani lumina de vechea ta viata si nu stii daca-ti vei gasi drumul inapoi spre tine, in universul tau fericit si cald. Vine la pachet si cu dureri de cap, insomnii,  iar corpul tau ti se pare greu ca plumbul, concentratia si atentia sunt reduse. 

        Da, au fost zile cand ridicatul din pat era prea mult pentru mintea si corpul meu, cand ideea de a face un dus mi se pare o sarcina imposibila, cand gandul de a iesi din casa era un chin la care nu am putut sa ma supun, cand am evitat complet socializarea, izolandu-ma, ca nu puteam face fata vreunei interactiuni umane, chiar de era una doar virtuala. 

       Da, au fost zile cand muzica nu mai era o placere, nu aveam energie sa citesc, Yoga era doar o amintire, speranta era moarta de mult, inima-mi era o rana sangeranda. Da, au fost momente cand am vrut cu disperare sa se termine durerea din sufletul meu, clipe cand ma temeam sa nu-mi pierd ratiunea total, ore negre care mi-au furat orice bucurie de a trai.   

       Da, azi m-am simtit goala pe dinauntru, fara nici un chef de munca, socializare, miscare, iesit din casa… de viata. Da, azi, viata mi s-a parut greu de suportat, insa altadata am crezut ca e chiar insuportabil, dar e bine ca am mai mai urcat cativa metri deoarece acum pot scrie acest articol si asta ma ajuta sa mai fac cativa pasi inainte, pentru ca de un timp mi-am gasit un scop, unul care imi aduce implinire la sfarsitul zilei.

        Dar, acum ma simt mai bine dupa ce am asternut pe hartie aceste cuvinte.

        Dar, acum ma simt curajoasa ca am scris ce am simtit.

        Dar, acum sunt mandra de mine ca am fost atat de deschisa cu experienta mea.

        Dar, acum ma simt puternica ca am trecut prin clipe atat de dureroase, prin zile atat de intunecate incat nu mai vedeam nici o lumina, si totusi inca sunt aici.

       Dar, acum ma simt norocoasa si binecuvantata ca nu m-am lovit atat de tare in caderea mea incat sa necesit interventii specializate si pot sa-mi suport aproape singura greutatea in timp ce incerc sa ajung la suprafata.

        Acum, am un zambet pe fata deoarece scriind mi-am dat seama ca bezna nu mai este totala si asta pentru ca am facut ceva ce iubesc, am scris, si in plus am avansat cu blogul (inca nu este facut public, dar deja il vad lansat), urmandu-mi scopul, acela de a povesti despre experienta mea cu depresia si mai mult de atat, de a impartasi momentele/lucrurile care ma fac fericita (atunci cand este cazul, cand le vad si fericirea isi face din nou simtita prezenta) in speranta ca poate ajuta si pe altcineva care trece prin perioade grele sau care doar vrea sa fie putin mai fericit.

       Cred ca si cititul povestilor triste, deprimante, te ajuta sa-ti schimbi un pic perspectiva chiar de nu treci tu personal printr-o experienta dureroasa in acel moment, te trezeste putin la realitate, este ca un dus rece de care avem cu totii nevoie din cand in cand pentru a realiza cat suntem de norocosi si ne invata sa fim mai recunoscatori pentru momentele minunate pe care le traim acum, pentru ce avem in viata noastra azi deoarece maine nu stim cum va fi, cum ne vom simti si, tot ce avem este clipa prezenta.

       Daca nu esti chiar bine acum, nu uita ca nu esti singura si cel mai important, aminteste-ti ca negura nu te va impresura pentru totdeauna, chiar de asa pare, chiar de nu mai ai nici o speranta, chiar de nu mai crezi, nu uita ca de multe ori depresia este ca o raceala sau o gripa, vine si trece, asta o zic si o multime de oameni care au fost unde esti tu azi. Iar daca depresia ta este una foarte lunga, cronica si grava, aminteste-ti ca printre clipele negre mai sunt si cateva luminoase, cauta in memorie astfel de momente si crede ca vor mai fi si altele in viitor. Continua sa lupti, ia-o usor, in ritmul tau, pas cu pas, minut cu minut, ora dupa ora, zi dupa zi. Chiar de uneori traseul nu e drept si mai faci pasi in spate, continua sa pui un picior in fata celuilalt, ramai aici. Esti mai puternica decat crezi, chiar de depresia si-a facut culcus rezistent in mintea ta si de ani de zile iti este un companion intunecat, ramai aici. Poate in curand vei fi mai bine si nu poti stii atunci cand se va intampla asta, asa ca, continua drumul, pas cu pas.

      Daca esti fericita si multumita cu viata ta, nu o lua for granted. Viitorul nu ii este garantat nimanui, mai ales ca am vazut cu totii in ultimii 2 ani cat de destabilizator poate deveni totul peste noapte. Multumeste pentru locul unde te afli azi, fii recunoscatoare pentru oamenii minunati care te inconjoara, pentru sanatatea ta fizica si psihica, pentru confortul in care traiesti, pentru tot ce iti aduce fericire si implinire. Bucura-te de faptul ca poti vedea frumusetea din jur, ca poti simti emotii pozitive, ca inca esti aici si acum.

 

      P.S. Tocmai am avut un mini moment de panica deoarece mi-a dat o eroare atunci cand voiam sa inchid fisierul si zicea ca nu-mi poate salva documentul de care sunt mandra si la care am lucrat aproape 4 ore, desi i-am mai dat salvare de cateva ori in timp ce am scris. Uff, mi-au trecut niste transpiratii, asa ca sunt super recunoscatoare ca Chromebook-ul meu si-a facut treaba bine deoarece, avand in vedere fragilitatea mea emotionala, mi s-ar fi parut ca ceva greu de dus si acum as fi plans in pumni, de fapt nu cred ca as fi plans ca azi sunt mai degraba golita de sentimente, dar totusi m-ar fi afectat. Asta ca reminder ca avem o multime de motive de recunostinta in fiecare zi, dar uitam de ele si avem impresia ca totul ni se cuvine, ca lucrurile ar trebui sa fie asa cum le vrem. Nu, nu ar trebui, pentru ca viata nu ofera nici o garantie, așadar sa multumim mai mult si sa ne plangem mai putin. 

 

Hrana pentru suflet si minte: 

• • Carti (multe multumiri scriitorilor, au toata recunostinta mea ):
    1.  The Recovery Letters: Addressed to People Experiencing Depression– James Whitey

                  2.  Cateva motive sa iubesti viata- Matt Haig

                  3.  Cartea alinarii- Matt Haig

 

• • Muzica (multe multumiri cantaretilor/compozitorilor, au toata recunostinta mea ):
    1.  My mind and me- Selena Gomez

                   2.  Yes you can- Emeli Sande

                   3. Ok not to be ok- Marshmello, Demi Lovato